Scrisoarea mea pentru Matilda

Draga mea,

rasfoiam Scrisorile pentru tine si observ cum au trecut fix 9 luni de cand ti-am scris ultima data. Iti scriam atunci in aniversarea zilei in care te-ai hotarat sa vii la mine, le rasfoiam acum, dupa ziua ta de nastere, de dorul tau. Esti in vacanta de primavara la bunicii tai. Prima ta vacanta de primavara. Prima din multe si frumoase. Asteptate, parfumate, cu ploi si joaca in balti, cu sarbatori de Paste, cu framantat de cozonac. Tu esti acolo, bine si fericita, ocrotita, esti departe de mine, dar stiu ca ti-e mai bine acum asa.

Prima ta vacanta de primavara ma gaseste trista, nelinistita, ravasita, obosita, franta. Probabil in amintirile tale aceasta o sa fie perioada in care mami spunea des ca nu-i e bine, ca nu se simte bine. O sa-ti amintesti probabil si nervii mei, si furia, si tipatul la tine. Nu sunt bine, draga mea. Nu sunt. Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama, cum mi-a luat ceva sa recunosc si sa iau masuri. Nu sunt un superom, nu sunt infailibila, nu sunt nemuritoare. Sunt tot un simplu om care a tras de el mult prea mult si mult prea tare. De prea mult timp ma man singura cu biciul de la spate pentru a mai fi bine inca o zi, pentru a le mai face bine pe toate pentru inca o zi. A trebuit sa cad de tot ca sa-mi dau seama cat de jos am ajuns. Cat de mult am cerut de la mine, cat am gresit traind fara sa respir. A trebuit sa-ti tip tie sa ma lasi si pe mine sa traiesc ca sa-mi dau seama ca nu tu nu ma lasai, eu nu m-am lasat. Tu nu ai cerut nimic, eu ti-am dat prea mult. Si nu numai tie, in general. Am dat mereu perfectul, iar noi, oamenii, nu suntem facuti pentru a da mereu totul. Riscam sa ramanem intr-un final goi, chiar si fara noi. M-am trezit intr-o zi cu sufletul gol de tine si de mine, cu nimic in el. M-am trezit cu atat de putin in mine incat nu mai stiam nici sa ma misc. Iar tu erai la doi metri de mine si ma strigai. Ma priveai cu ochii tai frumosi si plini de iubire, eu te priveam inapoi goala de orice energie si dorinta de afi.

Stiam ca nu o sa mai pot mult timp asa. Ca nu poti sa fii parintele complet, ingrijitorul casei, aducatorul de mancare pe masa, profesionistul respectabil si pe langa toate astea sa mai fii si om. Adica poti. Poti un timp. Poti daca tragi de tine pana te storci de orice vlaga. Pentru ca daca doar dai din tine si nu recladesti in urma… cade tot. Asa cum am cazut eu in primavera asta. Atat de jos incat si un bobarnac mi se pare cat un meteorit. Atat de multe si atat de adanc ingropate au rabufnit acum incat mi-a fost greu sa ma privesc si sa ma recunosc. Sa aud vocea care striga la tine si sa nu o pot retine. Sa ridic mana la tine si sa te vad speriata de amenintarea ei. Ti-a fost frica de mine. Mie mi-a fost frica de mine. Mi-a fost o frica teribila ca ti-as putea face rau. Chiar si numai gandul ca ti-as putea face rau tie si mi-a paralizat sufletul. Atat de departe de mine a trebuit sa ajung incat sa-mi dau seama ca nu fac bine ce fac. Ca totul e perfect. Ca totul e asa cum trebuie. Numai eu nu sunt. Eu nu eram bine. Nu sunt bine. Si te-am trimis departe.

Este prima data in cei patru ani ai tai cand te trimit de langa mine. Cand imi recunosc nevoia de o pauza, nevoia de mine, de timp pentru mine. De stat si de regasit omul ala care s-a pierdut. M-am simtit atat de vinovata pentru asta. Am simtit ca e gresit sa-mi doresc timp fara tine. Ca am vrut pur si simplu stau amortita in pat si sa nu trebuiasca sa fac nimic. Sa stau. Sa respir si sa nu gandesc, sa nu simt nimic. Doar sa fiu. Pentru ca simteam ca nici asta nu mai sunt, ca nu mai sunt. M-am simtit ca o baterie goala care nu mai poate porni masina nici impinsa. Atat de goala incat nici nu stiam daca va mai porni. M-am speriat iar de gandul meu, de mine. Dar frica e buna, frica intr-un final te face sa te trezesti, sa faci ceva. Frica te face sa cauti ajutor. Chiar daca esti atat de speriat incat ti-e frica si sa-ti fie frica. Dar frica te face sa lupti. Te aduce inapoi. Frica indepartarii de tine, de mine, frica de a nu mai fi. Mi-a fost teama ca nu o sa mai fiu si ca o sa ramai si fara mine.

Am simtit tot greul acestor ani in care n-am vrut sa-l simt. In care mi-am zis ca pot asa. Inca o zi si inca una. In care mi-am zis ca trebuie sa pot. Ca nu exista alta solutie decat sa trag de mine. Am fost aroganta cu limitele mele umane. Le-am ignorat. Am ignorant fiecare semn care-mi spunea ca intr-o zi de la atata tras o sa fac poc. Chiar si cand am facut poc tot n-am vrut sa aud. Urma ziua ta. Nu aveam cum sa fac poc tocmai acum. Iti asteptai prietenii, petrecerea, cadourile, tortul. Nu puteam sa nu mai pot chiar acum. Si am tras inca o data de mine pana cand am simtit ca nu a mai ramas nimic. Apoi te-am dus la bunicii tai unde te stiu bine si eu am ramas sa caut un drum ca sa vad cum mai pot sa fiu. Sa vad de unde incep drumul inapoi in sus. Sau macar un drum. Insa unul lin, greu nu mai pot. Probabil ca tot acum, pentru prima data in viata ta, ai auzit cuvantul psiholog. Cand simti ca nu mai poti sa te aduni, ca nu mai intelegi ce e cu tine, ce se intampla, de ce ti-e frica, de ce vrei sa fugi, omul asta e cel care te ajuta. Omul pe care eu l-am cautat ca sa ma ajute cand n-am putut sau n-am mai vrut sa ma ajut singura.

Draga mea, as vrea totusi sa inveti ceva din asta. De fapt, o sa fac tot ce pot ca sa te ajut sa nu fii ca mine. Oricat mi-ar fi de greu sa recunosc, si in fata mea si in fata ta, sa nu fii ca mine! Sa nu fii mama care sunt eu. Omul care sunt eu. Nu uita de tine! Nu da totul din tine, nu te condamna si pedepsi pentru fiecare nimic.  O sa-ti iubesti copiii oricum, ei or sa fie fericiti oricum si cu mai putin perfect. Poate chiar mai fericiti. Nu uita ca si tu ai dreptul la viata. Ca ai dreptul si ai voie sa fii fericita si dincolo de statutul tau de mama. Ca ai voie sa te bucuri de micile tale “egoisme”. Ca ai dreptul sa dormi, sa mananci, sa te speli, sa citesti o carte, sa iubesti un om. Ai voie si ai dreptul sa nu fii perfecta. Ai voie sa gresesti, sa iti para rau, sa iti ceri iertare. Alege ce este important. Nu te pierde in detalii si nimicuri. Invata ca este normal sa te alegi si pe tine. Ca asa este sanatos sa te alegi si pe tine. Invata sa te ierti. Sa ai mila de tine. Sa-ti dai timp. Sa fii blanda cu tine. Sa plangi cand ceva te doare, si mai ales cand sufletul te doare. E normali sa tipi cand esti furioasa. E normal sa-ti ceri dreptul la viata ta. Sa ceri ajutor atunci cand nu mai poti. E normal  sa te iubesti si atunci cand nu esti perfecta. Asta inseamna sa fii om. E normal sa fii om!

Mami a uitat sa fie om si asta ne-a ranit pe amandoua! Te rog sa ma ierti, nu-i vina ta. Tu esti un copil minunat. E vina mea ca nu am stiut cand sa ma opresc si cand prea mult e destul. Dar o sa fim bine. Nu de maine, nu de poimaine. Va trebui sa invat cine este acest om nou care va spune si nu, si nu mai pot, si nu mai vreau. Va trebui sa invat sa iubesc omul asta nou care e si el doar un om. Dar stiu ca o sa fim bine. Amandoua.