Nunta cu peripetii

Acum, cand ma uit inapoi, ma bufneste rasul. Ca asa suntem noi, daca nu e ceva pe dos parca nu-i nimic complet, nu suntem noi. Dependenti de adrenalina si senzatii tari :)). Dar in ziua aia, dupa cea mai mare goana pe DN1, nu-mi venea sa rad, imi venea sa plang de frustrare si de dureri de spate. Ea plangea de-a binelea cum ii sade bine unei mirese (si insarcinata pe deasupra), ca nu sunt destul hormonii si stresul, trebuia sa mai punem si o cireasa on top. Fix oamenii ei nu apareau si fix aia de aveau buchetul de mireasa, marturiile si semnatura de martor de la Starea Civila. Insa, cred ca fazele astea fac lucrurile memorabile, de povestit, de ras,  de incercat prietenii si de unit oameni. S-a casatorit prietena mea draga cu iubitul si prietenul ei bun si ii doresc toata fericirea pe care o poate cuprinde o inima de om. Sa aiba parte de iubire si de respect, de crescut langa omul asta simpatic pe care viata i l-a ales, parte de o familie mare si implinita. Casa de piatra Mon si Ius!

Ei, draga Monica, pentru atunci cand o sa fim mai batrane si mai senile decat suntem acum, iata povestea casatoriei tale vazuta de la sud de Ploiesti :)). Asa, sa nu uitam de ce suntem noi prietene si putem sa radem si sa plange din acelasi motiv, in acelasi timp si la sfarsit sa ne imbratisam fara cuvinte.

E joi, ora 16, plecam spre tara sa plasam Matilda la bunici. Decat sa fiarba in Bucuresti, mai bine balaceala la piscinuta la tara. La ora 20 programare la facut frumoasa, deci da-i bice sa faci cei 130 de kilometri  pe sens si sa te intorci la timp. Noroc de cei 100 de kilometri de autostrada ca astia fac drumurile la tara suportabile, plus ca drumul drept o ajuta pe Matilda si nu-i e rau. Lasa copilul, pupa pisoiul care mai nou are resedinta la tara, si venim inapoi pe o ploicica minunata care a mai racorit putin atmosfera in Capital. Cosmetica, niste cumparaturi si pe la 22 ajung si eu acasa. Fresh ca un peste lasat la soare ma apuc de cele promise, adica pictat place card-urile, adunat decoratiunile pentru mese, rupt niste unghii, confirmat cu Simply Happy pentru ridicarea buchetelor si a Prajiturelelor. Reconfirmat cu pritenul M. ora maxima de plecare- la 12,45 maxim sa fim la Ploiesti. Casatoria initial programata la 13 fusese mutata la 12,45, eu vroiam sa ajungem undeva intre 12,30-12, 45 ca sa nu alergam de disperati. Adormit cu capul pe masa de lucru pe la vreo 3. Multumita totusi ca am reusit sa fac 90% din ce mi-am propus si recalculand timpii pentru a doua zi sa ne incadram in cele doua ore pe care le aveam sa ridicam buchetele si sa ajungem la timp pentru marele “Da”.

Vineri, ora 6, ziua casatoriei. Ma trezesc, asez totul frumos pe caprarii, pun cu grija vaze, fiare, rame si ce mai aveam de dus. Imi iau sculele de pictura pentru ca mai aveam ceva de terminat, pun hainele in huse, dau fuga la manichiura sa repar unghiile rupte, in timp ce minunata Genia imi construia niste unghii, cealalta miununata, Simona, imi tragea frumoasa coafare instant. (Fata asta in 25 de minute ma spala si ma coafeaza de zici ca am stat 5 ore cu bigudiuri, o alint Simona-intins-viteza). Ajung inapoi acasa la 9,45.  Minunat, totul in grafic. Micul obsesiv-compulsiv de mine este fericit ca avem timp destul si calculele au iesit.

Dar cum traim noi in Romania mereu surprinzatoare in care timpul de comprima si spatial se dilata… suna M. E ora la care ar fi trebuit sa fie pe la coltul blocului meu si este inca blocat in trafic intre Romana si Universitate. Eh, mi-m luat o marja de timp, suntem inca bine. Rezulta vreo 15 minute de intarziere. Imi reconfigurez GPS-ul din cap. Respir, sa fim ZEN ca-i ziua importanta pentru Mon si numai ea are liber la isterizare azi. La 11 plecam din minunatul cartier Tineretului catre minunatul cartier Tei/Doamna Ghica. Trafic in Bucuresti ca la nebuni, noroc ca doi tauri intr-o masina isi gasesc mereu drumul pentru ca au navigare incorporata si instincte relativ bune. Dar cam asta e tot ce poti sa faci prin frumoasa Capitala europeana, adica sa te rogi sa nu dai peste niste lucrari, soferi tampiti, politisti care dirijeaza incurca circulatia. “Numai” 35 de minute pana in Doamna Ghica, deci inca 15 minute depasire. Incepe sa se simta tensiunea si cei doi simpatici incep sa nu mai fie asa de simpatici. Luam buchetele si marturiile, pupam Ana Prajiturica si decidem noi sa ocolim Baneasa si se ne ducem mai departe pe Petricani, sa iesim la Gradina Zoologica si apoi in DN1.

15 minute mai tarziu eram la vreo 300 de metri de locul din care plecasem. Clar nicio sansa sa iesim prin Pipera. Se lucra, ziua la pranz, se lucra de zor in mijlocul drumului cu utilaje si santuri. Evident ca muncitorilor nu le pasa de circulatie, trecea cine avea curaj sa se strecoare pe din dosul excavatorului si cu grija sa nu pice in santul sapat de el. Era 11,45 si numai o ora ramasa sa ajungem. Niste ceva injuraturi incep sa sara printre dinti. Hai prin Baneasa ca nu mai ajuneam noi neam! Ma suna Mon, si la ea era cu disperare. Ei plecau catre Starea civila, noi eram blocati in trafic pe la Oracle sub pod. Unul se ruga, altul injura, nu va zic si care cum, toate energiile bune din lume invocate, hai sa fie liber spre Baneasa. Da de unde, ti-ai gasit, liber spre Baneasa? Ca tare ma intreb unde naiba furnicaresc in zi lucratoare, la ora 12, sute de oameni cu masinile pe strada. Bara la bara, M. incerca in fel si chip sa iesim de acolo, reuseste.

12,06, trecem de Ikea. Privesc cu speranta spre DN1- vreau sa vad liber! Nu e nici asta liber, trafic incredibil. Deci nicio sansa de mers blana incalcand numai limita de viteza, trebuie sa mai incalcam si restul de reguli de circulatie de mai ramasesera. Caut pe Google adresa Casei, stiam ca e pe Independentei, insa Google Maps te trimitea la Primarie. Ma prind ca nu-i bine, o mai sun pe Mon, erau deja acolo. Imi spune ca-i pe stanga dupa liceul Mihai Viteazu. Am mai fost la Ploiesti de o suta de ori, M. la fel. trebuie sa ne descurcam rapid. Nu pot sa ma autodenunt cu cat am mers, dar la 12,38 treceam de Facultatea de Petrol si Gaze din Ploiesti, intr-un mod incredibil reusisem sa jungem la timp. Zic hai sa intrebam primul cetatean ploiestean cu moaca mai de cunoscator sa ne asiguram ca suntem bine. Eram bine. In inca 5 minute treceam de Liceul cu pricina si ne uitam cu ochii cate cepele dupa cladirea oficiala cu intrare din strada- stiam cum arata accesul cu trepte, ma uitam dupa ele. Ea nu avea de fapt intrare din strada, avea din curte, dar era la bulevard, deci ce sanse erau sa o ratam? S-a dovedit ca foarte mari! Hai sa oprim iar. Intrebam. Hai ca-i mai in fata! Mai in fata iar ne oprim- fara sa stim, fix vizavi de locatia cautata- insa, stimabilul ploiestean intrebat ne trimite inapoi ca nu-i aici. Mai pierdusem 5 minute asa ca intoarce M. pe linie dubla continua si o luam inapoi. Trecem iar de liceu, mama lui de liceu, zic, bai, nu-i bine, trebuia sa fie deja. Iar opreste, iar intreaba. Unu si mai simpatic, aaa la fosta casa de casatorii, nuuu, nene, ca daca-i fosta ce sa caut acolo?! Si decidem sa parcam si sa o luam la picior pentru ca din mers nu identificam nimic. Iau buchetele si la indicatiile unui mosulica ne dam seama ca suntem la vreo 300 de metri de cladire, ca trebuie sa ne intoarcem. Era deja 12,50 si oamenii mei intrasera sa se casatoreasca.

Sprint pe tocuri- numai bun pentru coloan mea desucheata- ca normal ca in ziua aia trebuia sa-mi pun tocuri pentru prima data in utlimii 4 ani. Si cred ca si pe cele mai mari pe care le aveam. Alergam, ajungem, vedem cum fusesem noi acum 15 minute fix in locul ala de unde ne deturnase tanarul cetatean care si-a luat binecuvantari pentru tot restul vietii, tragem aer in piept si ne insinuam si noi pe usa cu emotiile, transpiratiile, buchetele si lacrimile din ochi ca iubitii mei tocmnai spusesera “Da”. La timp pentru a contribui cu semnatura de martor si pentru a face pozele cu frumoasele buchete. Pfiuu! Hai ca nici n-am murit pe DN-eu si am si ajuns oarecum la timp. Si tot la timp pentru a aduce un zambet prietenei mele- convinsa era ca nu mai ajungem- sa facem poze, sa mancam piscotu, sa pupam socrelii. Si tot la timp pentru a merge la restaurant si a pune “in scena” cadoul meu pentru ea. Visul tau, Mon, despre cum vroiai sa arate sala, l-am vazut si eu si l-am aranjat acolo. Ma bucur mult ca mi-a iesit si ca ai fost fericita si oamenii incantati si totul a iesit bine.

Si tare frumos a fost la petrecere pentru ca toti oamenii au venit de drag, cu sufletul. Nimeni din obligatie ca a fost si mamaia  la nunta lu varu lu cumantu. Cred ca asa ar trebui sa faca oamenii si la petrecerile pentru nuntile religioase, fara obligatii si oameni aproape straini si mirelui si miresei, aterizati acolo cu plicul in buzunar si numarand felurile de mancare. Petreceri mai mici alaturi de oamenii care conteaza. Cu cei mai simpatici nasi ever, n-am mai ras asa cu niste oameni straini de mult timp. Tineri si veseli, o placere sa stai cu ei la o vorba. Abia astept sa ne revedem la botez :). Iar daca sunteti din Ploiesti sau in trecere de cateva ore/zile va recomand locul asta linistit si frumos- Laguna Club. Si totul s-a terminat frumos asa cum se intampla pe la nuntile de artisti pentru ca-si asigura singuri distractia, s-a cantat si veselit si toata lumea o sa-si aduca aminte cu drag de ziua de 5 iunie 2015.

Fericiti ca am fost alaturi de voi in aceasta zi, ca dupa peripetii si emotii, nervi si plans, ras si cantat, suntem mai prieteni decat eram cu o zi inainte, suntem mai familie decat am fost cu cei din neam, ca am fost martori la un vis implinit si ca si noi am fost o mica parte din fericirea voastra! La multi ani fericiti impreuna!